Un moment al zilei când zgomotul orașului e în toi, străzile sunt pline de freamăt. Privesc pe fereastră bucurându-mă să văd oamenii care trec. Majoritatea sunt grăbiți.
Îmi plac oamenii. Lucrez cu oameni, îi ascult zilnic și primesc invitația lor de a-i însoți în explorarea experiențelor trăite. Îi însoțesc, le sunt alături atâta timp cât au nevoie.
În acest moment nu pot să mă uit îndeaproape la gândurile mele pentru că atenția se îndreaptă către ceasul de la mâna. Este ora zece fix, închid geamul și las dincolo zgomotul orașului.
În cabinet este liniște, miroase a bujori roz, un miros puternic, ostentativ.
În scurt timp aud soneria, mă îndrept spre ușă și în fața mea se află o persoană cu ochi mari, negri și gesturi moi, ezitante.
Pășește în cabinet. Se așează și tace câteva momente, apoi cuvintele se înșiră și povestea începe să se deșire pentru a capăta o altă formă, pentru a surprinde alte nuanțe.
Ora de terapie a început.
